Când inima țipă

Există momente când inimile noastre se inundă în durere şi sufletul înoată neştiutor încercând să ajungă la mal.

De multe ori greşim malul şi ajungem undeva departe, unde sufletul oamenilor dragi nouă nu e de găsit. Inimile noastre se separă deoarece n-am ştiut să apreciem ce am avut, am crezut că doar obiectele pot fi pierdute şi ne-am permis să facem mii de greşeli fără să ne pese pe cine vom răni, iar în cele din urmă cei răniţi am ajuns să fim chiar noi.

Pentru că primim ceea ce dăm.

Cine a provocat lacrimi, suferinţă ori a ignorat o persoană care ţinea la el, poate fi sigur ca asta va primi înapoi. 

Dar ce face inima când realizează că s-a rătăcit pe un drum plin de greşeli şi nu mai ştie cum să se întoarcă la persoana iubită? Ţipă. Ţipă cât de tare poate deoarece speră să fie auzită şi căutată. Dar nu este căutată de nimeni deoarece niciun om cu capul pe umeri n-ar intra într-o prăpastie a durerii doar pentru a-l scoate pe celălalt de acolo. 

Doar un om care poartă o dragoste pură, iar oamenii aceştia sunt atât de greu de găsit. Când inima conştientizează că nu e auzită de nimeni, ţipătul, care era o strigare, se transformă într-un sunet disperat ce se împleteşte cu lacrimile neputinţei şi, eliberându-se încearcă să de-a afară toată durerea acumulată. Dar durerea rămâne, undeva ascunsă, ne marchează viitorul şi ne schimbă complet, luându-ne fericirea şi lăsând un zâmbet fals, ochi trişti şi un suflet singur. 

Şi orice am face, nimic nu va mai fi la fel iar tot ce rămâne este amintirea strigătului disperat şi neauzit care ne-a făcut să ne închidem atât în noi înșine.