O veche primă rană primită în viață

-De multe ori, deși relația se sfârșește, nu știi dacă trebuie să-l uiți, nici n-o poți face. Iar speranța te blochează, dându-ți iluzia că între voi poate mai există ceva..că el poate mai simte..
-Cum iți dai seama când trebuie să-l uiți, dacă speranța iți șterge posibilitatea de a fi realist?
-Atunci când alegi să lupți pentru el, pentru voi, să faci orice pentru ca el să fie, iar, al tău. Când ești hotărâtă să-l întrebi ce simte pentru tine, iar dacă răspunsul e "iubire" știi c-o să calci și pe sticlă ca să-l recâștigi. Și îl intrebi, indirect, dar o faci. Și el spune "Iubire?NU." Atunci, durerea îți răpește sufletul aruncându-te în prăpastia suferinței, iar, deși inima simte cea mai chinuitoare moarte iar ochii scufundati în lacrimi te împiedică să vezi clar, tu știi..     Știi că voi ați fost de fapt două linii perpendiculare care s-au intâlnit odată, în infinitul lor drum iar apoi au continuat să se deplaseze căutând să se intersecteze și cu alte linii, pentru că asta e le e rolul. Și deși ai trăit o poveste de neuitat, știi că nu mai poți face nimic, locul tău nu mai e in viața lui iar tot ce poți să faci e să-l lași, să-i dai drumul să-si caute fericirea.

-Cred ca a durut..

-Ce să doară?

-Momentul în care ți-a spus "Iubire?Nu."

-..Oh, mi-a zdrobit sufletul, a pornit izvorul tuturor lacrimilor pe care le aveam și, așa cum mă temeam, acum am ramas fără. Mi-a luat încrederea în iubire, în mine, până și posibilitatea de a iubi deoarece nu poți iubi fără inimă, nu? 

Iar el a refuzat, în neștire, să mi-o dăruiască înapoi.