Rațiune și dor

Da, îmi lipsești.

Îmi chinui inima noapte de noapte cu amintiri și imagini care nu vor deveni niciodată realitate. Îmi amintesc zilnic de clipele frumoase, de momentele în care m-ai facut să zâmbesc când aveam lacrimi în ochi, de fiecare moment trist al vieții mele când doar tu mi-ai fost alături.

Mi-e dor și primul meu insinct de fiecare dată când pun mâna pe telefon e acela de a-ți scrie, acela de a-mi lăsa inima să respire, căci o simt sufocându-se de dorul tău.

Tot de fiecare dată rațiunea vorbește, mintea îmi aduce perfect aminte ce ai făcut și mă face să-mi îndepărtez grăbită mâinile de pe telefon. 

Tu, poate în tot timpul ăsta ai crezut că e orgoliul cel care mă ține departe de tine. Dar orgoliul meu n-a existat niciodată când numele tău era acolo, el pur și simplu se ascundea speriat știind cât de neputincios e în a-mi controla inima. Atunci, probabil te întrebi, de ce nu te caut? De ce nu-ți dau un amărât de mesaj și o a doua șansă, că doar știi cât de multă speranță și credință am în puterea omului de a-și repara greșelile, dacă i se oferă șansa.

Nu e orgoliul, nu e nepăsarea, e rațiunea cea care-mi vorbește. E dragostea față de propria-mi persoană care e posiționată mai presus de orice alt sentiment față de altă persoană (pentru că, dacă nu m-aș iubi și prețui eu pe mine, cum aș putea aștepta ca alții să o facă?). Ea e cea care, de câte ori inima se hotărăște să te caute, pune stop și se asigură că înainte de a mă întoarce în trecutul tulburător, îmi amintesc de ce nu mai sunt acolo. 

De-ar fi să-ți scriu, să te caut, n-aș face decât să-mi aduc o fericire de termen scurt înapoi în viața mea. Ca apoi, tu să repeți greșeala, acuzându-mă tot pe mine de greșelile comise de tine în trecut, ori crezând că, oricum, slabă fiind te voi ierta din nou.

Dar slabă nu sunt. N-o să permit nimănui,nici măcar ție, care ai fost totul să mă calce în picioare! Să profite de sentimentele mele și puterea mea de a ierta orice, ca să greșească și să șteargă praful cu mine, gândindu-se că, în cazul în care nu am devenit, încă, uzată, mă va putea folosi din nou.

Îmi știi sentimentele față de tine, dar nu știi nevoia disperată pe care o am de mă putea respecta si privi cu mândrie în oglindă. În final, ceea ce nu știi tu, e că eu iert greșelile, dar că o greșeală făcută de două ori este ,de fapt, o alegere, ceva ce eu n-am să iert .